Thursday 23 April 2009

"Twilight" Review




Voi încerca să încep cu începutul, şi sper să şi reuşesc. Încerc să fac un review atât pentru cartea, cât şi filmul, faimosul film şi bestseller „Twilight”. Trebuie să menţionez faptul că întâi am văzut filmul, deoarece toţi ceilalţi discutau despre aceasta ecranizare, prin urmare m-am decis să-l vizionez şi eu în cele din urmă. După ce l-am vizionat…am avut această curiozitate de a citi şi cartea după care a fost realizat, pentru că erau două opţiuni: „cartea în sine nu este bună, prin urmare şi filmul nu avea cum să iasă bine” şi, cea de-a doua, „cartea bate filmul de cele mai multe ori, aşa o fi şi în acest caz”. Am citit şi romanul. Acum voi încerca să-mi spun părerea.
Este de la început clar de ce „Twilight” este un bestseller, acest roman vizează o relaţie dintre o fiinţă umană şi una mitică, un vampir, ceea ce este „la modă” în ultimul timp, cu alte cuvinte doar o scurtă prezentare ar atrage atenţia multora. Continuând, consider că autoarea a făcut exces de adjective şi adverbe; nu este deloc greşit să spunem că aceste părţi de vorbire sunt folositoare pentru descriere, în special, prin faptul că ele sunt sugestive, dar nu în exces. Ceea ce vreau să spun este că scriitoarea, din punctul meu de vedere, chiar şi pentru o descriere care ar trebui să fie mai încărcată cu adjective şi adverbe, depăşeşte oarecum limita.
În al doilea rând, aş dori să-mi „înfăţişez” oarecum opinia în legătură cu conţinutul romanului. Este adevărat că este o poveste ce atrage atenţia, în special a tinerilor, având în vedere genul romanului: de dragoste. O dragoste imposibilă aparent, reuşeşte să depăşească graniţele lumii. Din ce am citit şi am „digerat”, impresia pe care mi-a lăsat-o această lectură este că acest roman este scris de o adolescentă îndrăgostită de ideea de a fi iubită de o fiinţă superioară, dacă mi se permite aş putea spune că mai mult decât îndrăgostită, această „adolescentă” cu complexe serioase de inferioritate are o obsesie pentru o asemenea relaţie. Nu mi-a dat nicidecum impresia că romanul este scris de o persoană matură, ci de cineva fără prea multă experienţă în domeniul scrierii. Este scrisă mult prea simplu, dar în acelaşi timp, pompos datorită abuzului de adjective. Nu mă voi lega de conţinutul romanului mai mult de atât.


Acum, în ceea ce priveşte filmul… A fost…un film…oarecare. Nu sunt critic de film, deci nu voi intra în amănunte pentru că nu aş vrea să mă pierd pe acolo având în vedere că detaliile tehnice îmi sunt mai puţin cunoscute. Dar, pentru început voi menţiona punctele forte. Coloana sonoră a fost cu atenţie aleasă şi din acest punct de vedere nu prea am ce să le reproşez (nu este treaba mea să judec sau nu talentul muzical a lui Rob Pattinson), în ceea ce priveşte machiajul, au făcut o treabă bunicică, era loc şi de mai bine, mult mai bine. Felul în care au interpretat actorii rolul personajelor….cam lasă de dorit, aici era loc de mult mult mai bine. Spre exemplu, Edward Cullen, interpretat de Rob Pattinson, a fost mai mult preocupat de cum ar trebui să arate ca vampir şi cum să se comporte ca unul, astfel uitând să urmărească şirul poveştii; Bellla, interpretată de Kristen Stewart … nu a jucat cu prea mult entuziasm, nu a redat întocmai stările personajului, părea mai mult speriată, decât „absorbită”, sau cel puţin aşa cred eu că ar fi trebuit să interpreteze dacă ar fi să luăm ca punct de reper personajul cărţii. Ce aş mai putea să adaug, James era brunet în roman, cum a ajuns blond??! Cam Gigandet şi-a jucat rolul destul de bine, dar e blond!

În ceea ce priveşte cele două opţiuni, nu m-am decis, consider totuşi că într-adevăr cartea bate filmul, dar nici cartea nu e scrisă extraordinar.


Ceea ce mă intrigă este motivul pe care mi-l dau unele persoane când le întreb de ce le-a plăcut filmul. „Cum ţi s-a părut „Twilight”?”. „Mi-a plăcut foarte mult”. „Ce ţi-a plăcut cel mai mult la film?”, întreb eu; răspunsul? „Edward Cullen”.

***DE RETINUT! Ma refer doar la "Twilight", nu si la celelalte carti care ii urmeaza. Inca nu le-am citit...mai tarziu :P

Tuesday 7 April 2009

Egocentrism, fitze şi altele

Egoism, mândrie, orgoliu, încăpăţânare…toate se armonizează perfect constituindu-ţi personalitatea. Ce? Încerci cumva să mă acuzi? De ce anume? Te porţi ca un copil care nu a obţinut jucăria dorită pentru că nu a fost suficient de cuminte. M-am săturat de tine, mă enervezi; de fapt, mă corectez, mă enervai, pentru că acum nu mai sunt nevoită să-ţi suport egoismul, mândria, încăpăţânarea, iar imediat ce ai observat că nu mai merge, că mi-am dat seama că nu eşti decât un ţânc mucos, dar cu pretenţii mari de la viaţă, a acţionat orgoliul tău stupid, ţi-era frică. Recunoaşte măcar! Acum când ai văzut că şi ceilalţi şi-au dat seama de masca de om matur pe care o porţi şi te-au „abandonat” cauţi subiecte comune, dar nu cumva să fii tu cel care deschide o astfel de discuţie, ci eu. Află ce! Nu mă interesează să discut acest subiect cu un „virgin” în acest domeniu. Aşa că tu şi toate calităţile tale puteţi să vă căraţi de la uşa mea.

Cât e Bucureştiul de mare, nu ştiu cum reuşesc să dau numai de fitzoşi!? Copii care au impresia că sunt „cool” se amăgesc cu această iluzie pe care de altfel numai ei o pot vedea. Într-un fel sau altul, mi-e milă de ei. Dar, pe de altă parte, mă stresează să-i văd făcând pe grozavii, mergând 300 de metri distanţă de trecerea de pietoni doar ca să fie văzuţi de colegi, care îi cred „cool”, să nu menţionez faptul că într-o zi era pe punctul de a da colţul, norocul lui că s-a ferit de maşina care circula evident cu o viteză mai mare decât prevede limita în Bucureşti (nu asta e ceea ce contează oricum). Şi bineînţeles că şi prietenii pe care şi-i alege sunt „cool” ca el, sau mai bine ar fi, să fie mai puţin „cool”, în felul acesta simţindu-se superior lor. Acestor infantili le intră în cap ideea că sunt superstaruri în liceul sau şcoala în care învaţă, dar oare chiar aşa o fi? Peste tot dăm de oameni care te cam vorbesc pe la spate, pretinzând totuşi că-ţi sunt prieteni; v-aţi gândit voi „copii cool” că aşa se întâmplă în cazul vostru sau nu. Câţi n-or fi ca mine criticându-vă comportamentul teribilist? Diferenţa e faptul că eu nu v-aş putea fi prietenă. Ce mai pierdere! Aşa că uitaţi-vă de două, chiar patru ori în oglindă înainte de a pleca pe stradă. Aş mai putea spune multe în ceea ce priveşte acest subiect, incluzându-i şi pe aşa-zişii „emo people”. No offense, guys!

Tuesday 24 February 2009

The Country of Dreamers?



Have I ever told that even chocolate can melt? Or that hot chocolate can get cold? That there really is the Country of Dreamers? Yeah, you heard me well…this country is situated at the border of reality and the dream world, but what is strange is that in this country you don’t need to have a ticket to go, you can go whenever you want and get there in no time, no means of transport, not anything. Even when being at school, in the train or anywhere else you can cross the border and fall into the country of dreams. But, there are some conditions, some rules, which are written on a chocolate piece of parchment. These rules can be seen at the entrance:
  • Those who decide to come here must know that they are not allowed to remain in this country for a long period of time or else they will be prey for eternal dreams not being able to awaken from.
  • We do not respond for any bad dreams that occur here, therefore do not accuse us for your nightmares that for a reason or another you may happen to meet in the Country of Dreamers.
There are more but I can’t remember all of them right now. The first rule was added later. You know why? Once a human met a beautiful dream here and didn’t want to come back to the real world, because, you see, this country is not illegal, but not really approved by the other countries of the world. No one can keep you away from dreaming, but let me ask you one question. Would you like to live in a world of dreams forever and not being able to wake up and live in the present?

Oh, no! As I wrote all of these, my hot chocolate got cold. It’s all your fault.

Monday 23 February 2009

Indivizi


Iubire, vise, amintiri, povesti, cărţi, filme, muzică, lacrimi, zâmbete…
Câteva din lucrurile şi sentimentele ce ne alcătuiesc existenţa. Fără toate acestea, din ce ar fi compusă viaţa noastră, ce ne-ar reprezenta, ce ne-ar defini ca indivizi? Atâtea probleme existenţiale, dar banale în acelaşi timp. Care ne sunt limitele? Aceasta vreau, de fapt să aflu – până unde pot merge făcând faţă şi fiind în topul celor mai buni? Atâtea întrebări ce mă consumă, întrebări fără răspuns sau fără sens chiar.
Suntem cumva nişte „păpuşi automate” precum descrie Minulescu oamenii în „Acuarelă”? Ei bine, n-avem de unde afla, dar dacă privim atent în jurul nostru şi la ceea ce facem totul pare inedit, dar monoton. Mă contrazic. Pentru a ne putea caracteriza depindem de acele lucruri, sentimente şi aspecte menţionate mai devreme. Ironic.