Există acel sentiment că cineva se potriveşte perfect în peisaj. Nu am crezut că azi încă mai sunt astfel de ”locuri”, care ne dau sentimentul că suntem parte dintr-o comunitate, că mai sunt şi alţi „ciudaţi” ca noi. Da, cred că oamenii sunt nişte ciudaţi; nu cred în normalitate. Dacă aş crede, viaţa ar fi lipsită de sens şi toţi am fi doar nişte păpuşi care execută regulile societăţii cu obedienţă absolută; oamenii s-ar duce la şcoală, liceu, apoi la facultate, şi-ar găsi un job plătit decent, s-ar căsători, ar face copii doar de dragul de a intra în rândul societăţii din care fac parte. Bineînţeles, toate acestea reprezintă un ideal, dar ideea e să le facem pentru că vrem şi nu doar de ochii lumii. Pe acei oameni, care vor doar să fie o piesă, un pion al societăţii îi consider nişte ipocriţi ignoranţi. Ideea este să fii unic, că de asta există liberul arbitru, ca să poţi alege să fii „normal” sau să fii tu (deja seamănă cu sloganul de la B.U), să-ţi poţi exprima opiniile şi să vorbeşti despre pasiunile tale liber, fără a se uita cineva urât la tine pentru că nu te încadrezi în acel tipar numit „normalitate”. Am deviat destul de mult... Ideea de bază e că nu consider că a fi „ciudat”, în sensul de a fi unic şi fără teama de a te exprima liber, este ceva de care ar trebui să-ţi fie ruşine. Şi astfel, ne încurcăm în filosofii ameţitoare, că „ciudatul” devine „normal” într-un alt context, loc şi/sau timp ş.a.m.d.Altfel spus, sentimentul care te învăluie atunci când îţi găseşti „tribul” este unul de o fericire maximă, este atunci când „străluceşti”, când zâmbeşti fără a afişa zâmbetul fals de poză pentru legitimaţie sau pentru o amărâtă fotografie de grup, acele momente când nu-ţi pasă că în poză ieşi aiurea, că ai ochii închişi sau alte situaţii asemănătoare.
Nu sunt genul care scrie şi dezvoltă idei filosofice, ci pur şi simplu scriu ce gândesc fără a folosi metafore complicate.
Sursa foto: http://baka-kiiro.deviantart.com/
