Egocentrism, fitze şi altele

Egoism, mândrie, orgoliu, încăpăţânare…toate se armonizează perfect constituindu-ţi personalitatea. Ce? Încerci cumva să mă acuzi? De ce anume? Te porţi ca un copil care nu a obţinut jucăria dorită pentru că nu a fost suficient de cuminte. M-am săturat de tine, mă enervezi; de fapt, mă corectez, mă enervai, pentru că acum nu mai sunt nevoită să-ţi suport egoismul, mândria, încăpăţânarea, iar imediat ce ai observat că nu mai merge, că mi-am dat seama că nu eşti decât un ţânc mucos, dar cu pretenţii mari de la viaţă, a acţionat orgoliul tău stupid, ţi-era frică. Recunoaşte măcar! Acum când ai văzut că şi ceilalţi şi-au dat seama de masca de om matur pe care o porţi şi te-au „abandonat” cauţi subiecte comune, dar nu cumva să fii tu cel care deschide o astfel de discuţie, ci eu. Află ce! Nu mă interesează să discut acest subiect cu un „virgin” în acest domeniu. Aşa că tu şi toate calităţile tale puteţi să vă căraţi de la uşa mea.

Cât e Bucureştiul de mare, nu ştiu cum reuşesc să dau numai de fitzoşi!? Copii care au impresia că sunt „cool” se amăgesc cu această iluzie pe care de altfel numai ei o pot vedea. Într-un fel sau altul, mi-e milă de ei. Dar, pe de altă parte, mă stresează să-i văd făcând pe grozavii, mergând 300 de metri distanţă de trecerea de pietoni doar ca să fie văzuţi de colegi, care îi cred „cool”, să nu menţionez faptul că într-o zi era pe punctul de a da colţul, norocul lui că s-a ferit de maşina care circula evident cu o viteză mai mare decât prevede limita în Bucureşti (nu asta e ceea ce contează oricum). Şi bineînţeles că şi prietenii pe care şi-i alege sunt „cool” ca el, sau mai bine ar fi, să fie mai puţin „cool”, în felul acesta simţindu-se superior lor. Acestor infantili le intră în cap ideea că sunt superstaruri în liceul sau şcoala în care învaţă, dar oare chiar aşa o fi? Peste tot dăm de oameni care te cam vorbesc pe la spate, pretinzând totuşi că-ţi sunt prieteni; v-aţi gândit voi „copii cool” că aşa se întâmplă în cazul vostru sau nu. Câţi n-or fi ca mine criticându-vă comportamentul teribilist? Diferenţa e faptul că eu nu v-aş putea fi prietenă. Ce mai pierdere! Aşa că uitaţi-vă de două, chiar patru ori în oglindă înainte de a pleca pe stradă. Aş mai putea spune multe în ceea ce priveşte acest subiect, incluzându-i şi pe aşa-zişii „emo people”. No offense, guys!

The Country of Dreamers?

Have I ever told that even chocolate can melt? Or that hot chocolate can get cold? That there really is the Country of Dreamers? Yeah, you heard me well…this country is situated at the border of reality and the dream world, but what is strange is that in this country you don’t need to have a ticket to go, you can go whenever you want and get there in no time, no means of transport, not anything. Even when being at school, in the train or anywhere else you can cross the border and fall into the country of dreams. But, there are some conditions, some rules, which are written on a chocolate piece of parchment. These rules can be seen at the entrance:

• Those who decide to come here must know that they are not allowed to remain in this country for a long period of time or else they will be prey for eternal dreams not being able to awaken from.

• We do not respond for any bad dreams that occur here, therefore do not accuse us for your nightmares that for a reason or another you may happen to meet in the Country of Dreamers.

There are more but I can’t remember all of them right now. The first rule was added later. You know why? Once a human met a beautiful dream here and didn’t want to come back to the real world, because, you see, this country is not illegal, but not really approved by the other countries of the world. No one can keep you away from dreaming, but let me ask you one question. Would you like to live in a world of dreams forever and not being able to wake up and live in the present?

Oh, no! As I wrote all of these, my hot chocolate got cold. It’s all your fault.

Indivizi

Iubire, vise, amintiri, povesti, cărţi, filme, muzică, lacrimi, zâmbete…
Câteva din lucrurile şi sentimentele ce ne alcătuiesc existenţa. Fără toate acestea, din ce ar fi compusă viaţa noastră, ce ne-ar reprezenta, ce ne-ar defini ca indivizi? Atâtea probleme existenţiale, dar banale în acelaşi timp. Care ne sunt limitele? Aceasta vreau, de fapt să aflu – până unde pot merge făcând faţă şi fiind în topul celor mai buni? Atâtea întrebări ce mă consumă, întrebări fără răspuns sau fără sens chiar.
Suntem cumva nişte „păpuşi automate” precum descrie Minulescu oamenii în „Acuarelă”? Ei bine, n-avem de unde afla, dar dacă privim atent în jurul nostru şi la ceea ce facem totul pare inedit, dar monoton. Mă contrazic. Pentru a ne putea caracteriza depindem de acele lucruri, sentimente şi aspecte menţionate mai devreme. Ironic.