Lose Yourself To Music!

În ultimul timp am uitat cât de plăcut este să te pierzi ȋn muzică, să uiţi de tot şi doar să asculţi muzică. Acum câteva zile am ȋnvăţat din nou cum este atunci când nu ai nimic la care să te gândeşti, toate vocile şi tot zgomotul din jur au dispărut.

Traversam pasajul Unirii, unul dintre cele mai lungi pasaje posibile, şi mi-am pus căştile şi am dat volumul la maxim, lumea amuţise. Nu mai auzeam grupul de lângă mine râzând zgomotos, asociam ceea ce vedeam cu melodiile pe care le ascultam.

Un lucru ȋmi place foarte mult, şi anume acela de a observa oamenii. De ce? Pentru că sunt atât de diferiţi. Când, ȋntr-un final a sosit şi metroul, vechi şi zgomotos, ca de obicei, m-am aşezat pe un scaun şi ȋn faţa mea erau un domn şi o doamnă ȋn vârstă care discutau. Domnul era clar interesat de ceea ce spunea şi, ȋn acelaşi timp, pasionat, doamnei de lângă el bănuiesc că ȋi era somn sau era pur şi simplu plictisită. Probabil erau doar cunoştinţe sau poate străini. Văzând că nu are scăpare, doamna s-a alăturat conversaţiei participând activ. Lângă mine, un puşti la vreo 18 ani măsura o domnişoară ce tocmai se "ȋmbarcase" minunatei călătorii cu Metrorex-ul, şi, bineȋnţeles, că atunci când a coborât a ȋntors capul să o mai "privească" ȋncă o dată. Allan Pease cred că are dreptate atunci când afirmă că bărbaţii au o razie vizuală gen tunel (nu este nicio ofensă pentru bărbaţi), prin urmare, tânărul de lângă mine trebuia să-şi ȋndrepte capul exact ȋn acea direcţie pentru a o vedea. Trecând mai departe, la următoarea staţie era un alt puşti, la vreo 16 ani cred eu, cu o frizură emo. A stat cât a stat, şi până la urmă a scos telefonul şi a sunat pe cineva, e ȋntr-adevăr plictisitor să nu faci nimic ȋn metrou, te ia somnul chiar. O doamnă ȋn vârstă de lângă el ȋl cerceta cu privirea, şi ȋşi spunea probabil ȋn mintea ei "tinerii din ziua de astăzi". Exemplele sunt numeroase.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult este faptul că am putut construi poveşti. Atunci când asculţi muzică şi nu mai auzi altceva ȋn jurul tău, nu-ţi poţi da seama de relaţiile dintre oamenii din jurul tău.

Lose yourself to music!

Sursă foto: zemotion.deviantart.com

Semne

În viaţă, fiecare avem cicatrici, fie că sunt fizice sau emoţionale. Purtam pe noi sau ȋn noi urme ale vieţii. Acum ȋntrebarea este daca aceste cicatrici au vreun rol, daca sunt benefice sau produc mai mult rău? Perspectiva cu privire la aceste ȋntrebări este diferită, ȋn funcţie de fiecare persoană ȋn parte. Eu nu cred că cicatricile sunt semne care provoacă durere. Poate au provocat, sau poate nu. Nu neg că urmele emoţionale provoacă durere, poate mai multă durere ca cele fizice, dar nu aceasta este dovadă că suntem oameni? Nu astfel ne catalogăm ca a fi fiinţe vii, şi nu doar cadavre mergătoare, fără sentimente sau altceva asemănător?
Atunci când suntem răniţi, "sângerăm", dar dacă simţim durerea ȋnseamnă că nu am uitat să trăim, nu am devenit nişte persoane reci fără sentimente, ne manifestăm durerea tocmai pentru că simţim. Cu timpul durerea dispare, dar rămâne urma, rana se cicatrizează, iar oricât am vrea noi tot ne vom aduce aminte peste ani de acea parte din viaţa noastră pentru că cicatricea ne va reaminti mereu ce s-a ȋntâmplat. Oricât de ciudat ar părea, eu nu regret nicio cicatrice, probabil tocmai pentru că a durut şi a trecut. Mereu va exista teama de a nu fi răniţi din nou, dar chiar dacă aceasta se va ȋntâmpla vom şti că va trece mai devreme sau mai târziu. Viaţa nu e roz, şi nu va fi niciodată, nu sunt pesimistă, ci doar realistă. Mereu vom fi nevoiţi să ȋndepărtăm anumite obstacole, pentru că viaţa nu e un drum drept şi luminat, mai sunt şi locuri mai ȋntunecate, mai sunt şi răscruci şi ne vom afla ȋn situaţia de a alege, pentru că e viaţa noastră. Mi-ar face plăcere să spun că nu mă gândesc cum ar fi fost dacă aş fi luat-o atunci la dreapta şi nu la stânga. Oamenii sunt slabi şi curioşi, mereu se vor ȋntreba "cum ar fi fost dacă aş fi luat-o pe cealaltă potecă?"; uneori chiar au tendinţa de a se ȋntoarce din drum, dar acest lucru nu este posibil, odată ce ai luat o decizie, nu o mai poţi schimba. Nu sunt regretele tot urme care ne rămân ȋntipărite ȋn minte? Nu va rămâne ȋntrebarea "ce-ar fi fost dacă..."?
Trebuie să ȋnvăţăm să trăim cu semnele, urmele, cicatricile pe care ni le-a provocat viaţa sau poate chiar noi ȋnşine, pentru că acele semne reflectă trecutul nostru, greşelile noastre sau dorinţele noastre, poate momentele fericite din viaţă.

Sursă foto: http://deadengel.deviantart.com/

Words lie

Ţi-am zis să nu uiţi, dar ai uitat, la fel ca data trecută. Mă ȋntrebi dacă sunt ok, eu iţi zic că da şi tu chiar mă crezi. Ai uitat ȋntr-adevăr sau pur şi simplu nu ţi-a păsat de la ȋnceput?

Spunem atâtea lucruri, pentru unii importante, pentru alţii doar cuvinte fără sens. Cuvintele te fac să zâmbeşti, te fac să plângi, te fac să visezi... Ne hrănim din cuvinte care sunt spuse doar ȋntr-o doară; am devenit nepăsători faţă de ceilalţi, faţă de noi ȋnşine! De multe ori, atunci când o frază spusă de cineva drag ne face să zâmbim, ne face fericiţi, cu toate că ştim că nu este, de fapt, adevărul, ne minţim spunându-ne că aşa este. Şi aşa am ajuns să le spunem oamenilor ceea ce vor să audă! Poate că e mai bine aşa, poate ȋn acest fel, evităm polemicile ce pot deriva dintr-un singur cuvânt adevărat. Ipocrizia e la modă. Iar noi, urmăm ca roboţii o lume plină de minciuni. Nu mai ştim când cineva spune ceva doar pentru că ştie că aşa ne va intra ȋn graţii sau e chiar adevărat. Atunci când ȋntrebăm ceva şi parcă celălalt ȋşi ascunde privirea ba aranjându-şi bretonul, sau ştergându-şi ochelarii de praf, oricine ar trebui să-şi dea seama că minte, dar noi punem un zâmbet fals şi auzim "adevărul" ce ni-l spun ceilalţi.

De data asta să nu uiţi, da? Promit că nu voi mai uita... Şi revenim la zâmbetele false de fericire până data viitoare...

Sursă foto: http://bogx.deviantart.com/

Un tablou

Sursă foto: thespiritcarrieson.deviantart.com

Lucruri banale pe care le discutam zi de zi, devin importante atunci când le discutăm cu persoane importante din punct de vedere afectiv pentru noi. Lucruri fără sens, detalii cărora nu le acordăm prea multă importanţă sunt, de fapt, ceea ce ne face viaţa mai frumoasă, mai colorată, iar albul şi negrul prind culoare. Atunci când viaţa are culoare simţi că poţi face orice, chiar şi să zbori. Apoi, iar devine alb şi negru, ca un film din trecut, până în momentul când o altă culoare ne completează paleta cu care pictăm lumea. Deseori dăm vina pe viaţă pentru eşecurile noastre, dar oare am făcut tot ceea ce am putut pentru a termina pictura începută? Nu spun că e vina noastră, poate uneori îşi mai bagă şi destinul coada şi ne împiedică să ducem ceva la bun sfârşit, dar nu asta ne face să simţim că trăim cu adevărat? Viaţa nu e roz, e şi albastră, şi violet şi roşie... viaţa e alcătuită din toate culorile curcubeului, dar e de datoria noastră să completăm curcubeul, “să-i dăm viaţă”. Aşa cum filmului alb-negru din epocile trecute i s-a atribuit efectul “sepia”, mai apoi a prins culoare, mai ştearsă, dar a căpătat culoare, iar acum pe lângă culoare are şi nuanţe. Ar trebui să vedem viaţa ca un film care evoluează. Pe măsură ce timpul trece, acumulăm mai multe amintiri, detalii fără importanţă, iar acestea se transformă în culori, apoi în nuanţe. Viaţa e un tablou care necesită timp pentru a deveni o capodoperă.

Duminică 8:30

Mă trezesc cu greu, parcă aş avea nisip în ochi. Dar, în cele din urmă, reuşesc să mă târăsc până în baie să mă spăl cu apă rece pe faţă. Brrr...e frig! Ce zi e azi? Cred că duminică. Numai faptul că e duminică mă face să zâmbesc. Bun! Deci pot să dorm mai mult. După ce mă cuibăresc în pat, aud din bucătărie “Te-ai trezit sleepy-head?”. Mă prefac că dorm şi nu răspund. “Te-am auzit auzit când te-ai trezit. Nu mă poţi păcăli aşa uşor”. Mă încrunt, cu ochii încă închişi. Vine în cameră să se convingă, eu încă mă prefac că dorm profund. “Cafeluţa de dimineaţă e gata!”. Mormăind, îl întreb cât e ceasul; cu un zâmbet larg îmi răspunde “8:30”, “Ai înnebunit?! E duminică!”, îmi trag pătura deasupra capului. “Eşti aşa de rece în dimineaţa asta. Had a bad dream?” Mormăind îi răspund pe un ton supărat, “Da. Unul în care un tip încearcă să mă trezească la ora 8 dimineaţa într-o zi de duminică”; cu acelaşi zâmbet îmi zice “ E 8:30”, “Care-i diferenţa?”. Ridică o sprânceană, îmi dă pătura jos de deasupra capului spunându-mi pe un ton rece: “De 30 de minute. Oops! Sunt deja 45 de minute acum. Hai, trezirea! Avem multe de făcut azi”, “Cum ar fi?”, îl întreb morăcănoasă. “Păi...Vei vedea”. “Hai, vino şi tu în pat, e frig, hai, pretty please”, îi spun pe un ton copilăresc şi cu puppy face. Nu vrea! Pff...să încerc altceva... “Vino să-ţi şoptesc un secret”, “Suntem singuri...îl poţi spune cu voce tare”. Puppy face again şi “Nu vreau...E mai frumos să ţi-l şoptesc”. Dă din cap, dar se dă bătut şi se apleacă spre mine. “My chance!”, îl trag în pat lângă mine cu uşurinţă şi zâmbesc evil. “E frig...”, repet eu. “Se va răci cafeaua, you know...”, “Nu-i nimic, facem alta mai târziu”, “Uneori nu ştiu ce să mă mai fac cu tine, eşti aşa un copil” Mă prefac supărată. “Oricum mă declar mulţumită...ai cedat în a încerca să mă faci să merg la bucătărie”. Apoi observ că deja adormise ca un copil în braţele mele. Şi cine încerca să mă trezească pe mine, mi-am spus zâmbind. Ne-am lăsat amândoi pradă viselor.